E greu şi câteodată inutil să iei în serios un titlu care se vroia de la început mucalit şi casual. GRIN, studioul cu zâmbetul de milioane, a răspuns însă acestei provocări prin încercarea de a transforma pe Nathan ”Rad” Spencer, din roşcatul a dracu’ de încăpăţânat în eroul sumbru şi determinat  al încă unui univers apocaliptic. Vedeţi voi, Rad nu este tocmai pe tipicul eroului clasic. În varianta arcade a jocului, ascunsă undeva în Cretacicul erei Gaming-ului, cât şi în remake-ul Bionic Commando: Rearmed, Spencer nu era altceva decât un super erou care nu putea să sară (?!) dar care se baza pe braţul mecanic ca să iasă din orice încurcătură. Farmecul întregii experienţe era ascuns în schimburile de replici penibile între eroul nu tocmai strălucind de inteligenţă şi inamicii Neo-Nazişti şi mai lipsiţi de sinapse.


Nathan not-so-Rad Spencer
Astfel, nu mică a fost mirarea mea când, cu o clickăire-fulger, am intrat în Bionic Commando şi am descoperit, în loc de pistruiatul cu profil de Van Damme, un fel de opus al lui Michael Jackson pe steroizi şi infirm pe deasupra. Se pare că printr-o turnură neaşteptată a poveştii, câţiva ani buni la beci l-au transformat pe bunul Spencer într-un urangutan bronzat cu dreadlock-uri şi cu o atitudine de infirm pe măsură. În plus, eu înţeleg că jucătorul trebuie să se ataşeze de personaj, dar nu înţeleg cum ar putea ajuta lipsa braţului acestuia în chestiune. Aici este marea problemă a noului Bionic Commando: braţul mecanic nu te mai face să te simţi un supra-om, ci mai degrabă un infirm care nu are alte opţiuni ca să trăiască o viaţă normală. Și din păcate, exact acesta este şi cazul lui Spencer, care, scos de la pârnaie, îşi primeşte înapoi braţul pentru a ajuta Guvernul în lupta împotriva teroriştilor BioReign. Desigur, Nathan are şi motive de ordin sentimental să intre în acţiune, fiindcă vrea să afle ce s-a întâmplat cu iubita lui Emily cât el a fost în vidul existenţial.

Nu te lua după etichetă
Ce mai, Spencer este cu totul alt om. Lumea este alta, sfâşiată de antipatia între bionicii care ar fi infirmi fără tehnologie şi oamenii care se simt ameninţaţi de puterea acestora. Multe personaje au fost adăugate pentru a aduce o aşa zisă adâncime universului, personaje de care titlul arcade nu avea nevoie. Iar cele care au fost ”furate” din trecut, au fost adaptate într-un mod destul de grosolan, schimbând tabere într-un mod inexplicabil. De exemplu, Super Joe, un coechipier  pe care Spencer îl salvase mai demult din mâna Naziştilor, va deveni acum un agent corupt, cu aere de corporatist.
 Aşadar, înafară de titlu şi de bine-cunoscutul lait-motiv al braţului mecanic, nu se poate spune că Bionic Commando este acelaşi joc care ne încânta şi experienţele mai uşurele. Dar, piesa de rezistenţă, braţul lui Rad, rămâne acolo şi producătorii nu pierd nici un prilej pentru a ne aminti acest lucru. Cu ajutorul mâinii robotizate din dotare, Nathan se poate plimba nestingherit prin mediu, poate escalada clădiri iradiate, zbura peste oceane furtunoase sau apuca inamicii pentru a-i izbi de toţi pereţii. Fiindcă anii fără lumină i-au afectat lui Rad memoria, pe măsură ce veţi înainta în joc el îşi va aminti diferite scheme care includ braţul mecanic, în timp ce altele le puteţi debloca printr-un sistem foarte confortabil de achievementuri , pentru care i-am admirat pe producători că au reuşit să găsească achievementurilor şi altă utilitate decât satisfacţia personală adusă jucătorului. Omori 50 de soldaţi cu pistolul, o să ai o acurateţe mai bună. Dobori ditamai roboţii, îţi vei îmbunătăţi armura. Cu timpul, ajungi la atacuri specializate, precum Death-from-Above, care poate fi folosit doar prin aruncarea pe inamici de la o anumită înălţime sau atacul prin piruetă, care omoară toţi inamicii din jur, dar doar dacă ai indicatorul de andrenalină la maxim. Tot braţul mecanic este cel care îl face pe Rad să se scufunde ca o cărămidă dacă dă de apă. Era de aşteptat, în măsura în care eroul poate acum să sară. Neputinţa trebuia să meargă în altă parte. Totuşi, e hilar să vezi un ditamai bărbatul că  ţipă ca o femeie când este scufundat doar până la genunchi într-o băltoacă.


O lume nebună
Nu se poate spune că Bionic Commando este un joc greu. Sau, cel puţin nu ar fi un joc greu dacă producătorii nu ar insista chiar atât de mult pe braţul mecanic. Eroul, ca orice soldat antrenat, poate folosi tot felul de arme, de la pistoale la aruncătoare de rachete. Armele îi sunt trimise de cei pentru care lucrează prin pachete de aprovizionare aeriene, rare şi foarte valoroase. Dar gloanţele din păcate sunt şi mai scumpe la vedere, nu atât pentru pistol cât pentru celelalte tipuri de arme specializate, iar Rad nu poate căra mai mult de 2 arme şi nişte mine odată. Fapt  care este absolut frustrant când omori un număr considerabil de inamici şi nu poţi să îi cheleşti de arsenalul din dotare. De multe ori vei sfârşi prin a te baza pe nelipsitul braţ, imposibil în situaţii limită când ai de-a face cu un număr mare de inamici, sau cu roboţi zburători inaccesibili. Cel puţin omorârea roboţilor ar fi fost mult mai facilă cu cantitatea perfectă de rachete, dar producătorii ne împing de la spate în a le găsi ”manual” punctele sensibile pe corp, pe care trebuie să le agăţăm cu cârligul bionic pentru a îi distruge.

 Și mai ameţitor este faptul că producătorii nu păstrează un ritm constant în evoluţia dificultăţii jocului. Dacă 80% din Bionic Commando îl veţi petrece alergând de colo colo în căutarea unui dispozitiv militar, dând bobârnaci ici colo la vreun soldăţel lipsit de AI, în ultimele capitole povestea se va aglomera cu tot felul de răsturnări de situaţie, care vă vor obliga să înfruntaţi boss după boss, pe lângă roboţii agasanţi care vă vor urmări pretutindeni.  Măcar cu acelaşi prilej, veţi scăpa odată pentru totdeauna de decorul dezolant al oraşului măcinat de război civil sau de şirurile de stalactite subterane care aminteau mai degrabă de Fallout decât de Neo-Nazism. Ultimele misiuni vă vor vedea călare pe avioane, înfruntând turbulenţele, luptându-vă cu roboţi care amintesc foarte mult de toate SF-urile anime cunoscute sau pur şi simplu zburând dintr-un colţ al Pământului  în altul.



Fără regrete
Din punct de vedere artistic şi al designului, Bionic Commando trezeşte şi mai puţine sentimente de admiraţie decât prin poveste.  Jocul are parte de nivele mari, dar foarte liniare, în care zonele inaccesibile sunt blocate stupid cu o albăstreală iradiată, care vă omoară personajul instantaneu. Este de admirat dezvoltarea majorităţii nivelelor pe verticală, eroul putând să iasă din canale, să sară printre vechiculele inundate de apă, sau să se legene pe mine deasupra hâurilor. Deşi nu are flexibilitatea şi agiltiatea eroului din Prototype, plăcerea pe care Rad o provoacă în aceste perindări este foarte apropiată de cea a titlului open-world. Universul este însă cam la fel de mâzgos precum cel din titlul menţionat, cu blocuri murdare şi pasaje subterane neinspirante, excepţie făcând parcul oraşului şi uriaşul robot mecanizat în care eroul se va infiltra să îl saboteze. 

Grafica, trebuie menţionat, nu ajută nici ea foarte mult la conturarea atmosferei, oferind cel mult nişte apusuri pline de glitch-uri. Personajele sunt rigide, chiar urâte din unele poziţii iar voice-acting-ul aminteşte de irascibilitatea  jucătorilor la bursă. Când îl mai auzi pe Rad şi hăulind în balansarea sa de la un bloc la altul, te întrebi dacă nu cumva ai greşit jocul sau dacă ţi-ai luat un bilet la circ. Muzica este singura care aminteşte de celelalte titluri Bionic Commando, dezvoltând aceleaşi bipăilei techno intelectuale. Deşi, în momentele dramatice şi ea alunecă uşor spre dramatism fetişcănesc a la Sailor Moon, lăsând impresia, încă odată, a unui anime de duzină. 

Ca orice titlul modern, nici Bionic Commando nu putea să ignore elementul multiplayer. Jocul este destul de cuminte la acest capitol,  oferind trei moduri clasice: team deathmatch, deatmatch şi  capture the flag, dar suficiente hărţi care să facă experienţa mai interesantă. Oricât aş vrea să trag concluzii asupra multi-ului, el este atât de prost implementat în joc încât nu am reuşit să încep nici un meci. Nu doar că online bate vântul, dar odată jucătorii găsiţi, serverul deconectează automat pe toţi cei implicaţi în meci la încărcarea hărţii. Astfel, nu pot decât să ghicesc cât de distractivă ar fi fost folosirea braţului mecanic împotriva oponenţilor în carne şi oase. 

Că tot veni vorba de braţul mecanic, mi se pare mai facilă folosirea lui cu mouse-ul şi tastatura, decât cu un controller. GRIN oferă şi un tutorial succint dar foarte rezonabil care să explice mecanica braţului exact după misiunea introductivă a jocului. Singurul neajuns pe care îl are titlul la capitolul control şi interfaţă este faptul că ajutorul  dependent de context este afişat doar pentru butoanele de consolă, făcându-te cel puţin la începutul jocului să navighezi prin meniu pentru a afla ce tastă corespunde butonului A şi aşa mai departe. Aceasta indică faptul că producătorii nu au fost prea atenţi la detalii când au portat jocul de pe consolă. Și, reîntorcându-mă la grafică, texturile şterse şi modelele neinspirate par să trimită spre acelaşi aspect.

Nici nu aş şti cui să recomand Bionic Commando. Fanii seriei vor fi nemulţumiţi de turnura absurdă pe care a luat-o jocul. Cei care îl iau ca atare, fără să îi dezgroape istoria, s-ar putea să  strâmbe din nas în faţa nivelelor liniare, când alte jocuri oferă un grad mult mai ridicat de libertate decât oferă braţul mecanic. Eu personal m-am simţit timorată de atmosfera foarte apăsătoare din joc, de personajele obosite şi pe virtual impotente. Aş fi preferat aerul mucalit şi prostiuţele de altă dată, decât turnura de joc serios, care vrea să mai şi ridice probleme sociale pe deasupra.