Subiectul călătoriei în timp este în ultima vreme foarte exploatat, unul dintre cele mai recente exemple în acest sens fiind serialul american Lost, o întreagă epopee construită în jurul jocului temporal. Iar dacă ceva ajunge câtuşi de puţin la modă, trebuie imediat exploatat pe toate planurile, aşa că nu e de mirare că avem şi jocuri care abordează acest aspect. Una din cele mai proaspete atentări la paradoxurile temporale este Darkest of Days, care ne propune o aventură de neuitat de-a lungul istoriei umane, alături de o grafică superbă şi un gameplay care să ne ţină nemişcaţi în faţa monitoarelor. Promisiunile sunt mari, ca de obicei, dar trebuie să vedem dacă totuşi o companie nou apărută (8Monkey Labs) poate să se ţină de cuvânt şi chiar să vină cu ceva de calitate.

În Darkest of Days, personajul nostru se numeşte Alexander Morris, iar noi facem cunoştinţă cu el chiar pe câmpul bătăliei de la Little Bighorn, desfăşurată între americani şi nativii indieni, la puţin timp după Războiul Civil. Exact ca şi în realitate, lucrurile iau o întorsătură urâtă şi indienii avansează vertiginos, măcelărind tot ce stă în calea lor. Morris, rănit, încearcă să opună rezistenţă, dar este pe cale să fie copleşit de duşmani. Exact în acel moment, un glob de lumină apare lângă el şi un personaj misterios îmbrăcat într-o armură ce pare de pe altă planetă îl salvează din faţa morţii sigure. Câteva momente mai târziu, din secolul nouăsprezece ne trezim în plin viitor, unde suntem informaţi cam am fost aleşi pentru a face parte dintr-o organizaţie denimită KronoteK, care a descoperit tehnologia întoarcerii în timp şi care o foloseşte pentru a menţine nealterată desfăşurarea elementelor istorice. Cel care se afla la conducerea instuţiei, doctorul Koell, a dispărut, iar adjuncta acestuia ne informează că va trebui să-l găsim cu orice preţ. Fără alte detalii, suntem lăsaţi pe mâna unui individ ce pare foarte experimentat în ale războiului, Dexter, şi care se oferă să ne arate cum a evoluat tehnologia de la Războiul Civil American încoace.

Odată terminat antrenamentul, jucătorul este trimis să ia parte la câteva bătălii celebre de-a lungul istoriei, pe motiv că, din cauza unor anomalii temporale, câteva personaje extrem de importante pentru cursul istoriei se află acum în pericol de moarte, iar dispariţia lor ar fi declanşat un haos care ar fi pus în pericol însuşi destinul rasei umane. Ideea nu este rea, iar faptul că nu vom fi blocaţi doar într-o anume perioadă din istorie este de-a dreptul îmbucurător, încercând să aducă diversitatea care s-a cam pierdut în shooterele de azi. Din păcate, se pare că munca necesară pentru a reda exact condiţiile de mediu din diferite momente istorice a fost suficient de greoaie astfel încât jocul nu oferă multitudinea de opţiuni la care m-aş fi aşteptat.

Chiar dacă la un moment dat vom ajunge în oraşul Pompei, înainte de erupţia Vezuviului sau într-un veritabil lagăr nazist din al doilea război mondial, cea mai mare parte a timpului o vom petrece în bătălia de la Antietam (din timpul Războiului Civil American) şi în lupta de la Tannenberg (Primul Război Mondial). Acestea au fost alese poate şi datorită faptului că au existat nenumărate răsturnări de situaţie şi victorii neaşteptate ale unei tabere sau celeilalte, iar astfel producătorii şi-au putut strecura inteligent ideea de intervenţie din viitor, oferind un motiv destul de palpabil pentru acţiune. Pe scurt, în ambele bătălii trebuie să căutăm un anume personaj şi să-l evacuăm, pentru a păstra stabilitatea în cursul istoriei. În acelaşi timp, trebuie să avem grijă ca restul evenimentelor să nu fie deranjate de acţiunea noastră, cu alte cuvinte răsturnările de situaţie trebuie să aibe în continuare loc, prilej numai bun de a da o mână de ajutor vreunei tabere sau alta, în funcţie de cum o cerea situaţia.

În majoritatea acestor scenarii jocul se metamorfozează cât se poate de evident într-un Call of Duty veritabil. Avem armele specifice perioadei, avem situaţiile dramatice, avem acţiunile pe cont propriu sau în pluton, tiruri de artilerie, o urmărire cu o camionetă veche, ce mai, curat sequel pentru World at War. Evident, nu există acea implicare personală din seria patronată de Activision şi nici regizarea aceea superbă a evenimentelor. Dar să nu uităm că vorbim deja de Call of Duty 4 şi 5, în timp ce 8monkey Labs se află la debut în lumea jocurilor. Dar pentru ca jocul să nu fie considerat o simplă clonă, în anumite momente ale jocului apar subtil şi elementele SF. Dacă iniţial trebuie să luptăm cu armele specifice perioadei în care ne aflăm (de la muscheta cu un singur glonţ la carabina Henry din Winnetou şi puşcoacele ruseşti din Primul Război Mondial), când situaţia se complică prea tare ni se dă voie să trişăm un pic şi să folosim mijloace mai eficiente pentru a păstra linia istorică. Adică mitraliera ultra automata sau lansatorul de grenade, hehe! Și ce poate fi mai înălţător decât să nimiceşti un întreg pluton de unionişti la foc automat, în timp ce ei se chinuie să-şi îndese singurul glonţ disponibil în puşcoace.

Chiar şi în aceste momente, trebuie sa avem mare girijă deoarece unii inamici apar înconjuraţi de o aură albastră. Din nefericire (pentru ca alminteri ar fi fost o ţintă numai bună, putând fi văzuţi de la o poştă) aceştia trebuie trataţi cu milostenie, deoarce şi ei sunt personaje care au avut un rol în istorie, mai puţin important, dar necesar. Aşa că, în timp ce ei se vor grăbi să vă binecuvânteze scăfârlia cu un glonte, voi va trebui să vă mulţumiţi împuşcându-i în picior sau folosind nişte biluţe (dacă chiar asta sunt, eu ce pot să le fac?) care-i neutralizează - dar acestea sunt într-un număr limitat. Dacă ne pierdem cumpătul şi le cumpărăm biletul spre zonele întunecate ale morţii, avem parte de o penalizare multiplă. Întâi şi întâi, avem toate şansele să ne pomenim cu nişte soldaţi din viitor ce ţin de aşa numita Opoziţie, organizaţia ce pare că are scopuri diferite de ale KronoteK-ului (sunt opoziţie, e şi normal, nu?). Partea proastă e că aceştia sunt echipaţi cu arme de ultimă oră şi sunt foarte rezistenţi, reprezentând o provocare consistentă.

În afară de aceşti băgăcioşi care ţin morţiş să ne fugărească când nu suntem cuminţi, jocul mai ne dă şi o penalizare...în puncte. Ca să mai uşureze alergatul de colo colo prin iţele timpului, jocul are un sistem rudimentar de îmbunătăţire a armelor. Astfel, între misiuni, după ce ascultăm cum adjuncta de la KronoteK ne dădăceşte, putem să mai mărim capacitatea încărcătorului, să îmbunătăţim precizia armei, să creştem puterea focului automat şi să reducem timpii de reîncarcare. Totul se face acordând un anumit număr de puncte, care puncte le primim după fiecare întoarcere din bătălie. Ei, dacă am omorât prea mulţi albăstrei şi am şi reuşit să scăpăm de nervoşii din Opoziţie, vom avea surpriza neplăcută să constatăm că nu am primit niciun punct şi nu putem face îmbunătăţiri. Trist, dom'le, trist.

Una peste alta, povestea nu e extraordinar de captivantă, dar nici nu e doar ca să fie. Se respectă momentele clasice (introducere, cuprins, punct culminant, răsturnare de situaţie, coadă de peşte în final), iar personajele, deşi puţine, sunt bine conturate. E drept că e cam tras de păr să ai de-a face cu un fost pompier (Dexter) acum super specializat în dileme istorice şi armament masiv, dar replicile sale sunt savuroase, iar personalitatea sa proeminentă. Din păcate, personajul pe care-l interpretăm noi nu are nimic de zis, fiind probabil încă sub şocul cultural al excursionării prin diferite epoci (la 1800 n-aveau Internet să ştie ce-i prin alte zări). În rest avem savantul nebun, organizaţia cu scopuri ascunse şi liderul misterios al opoziţiei. Lucruri comune, care însă sunt bine aranjate în scenă şi nu sar în ochi.

Vorbind de scenă, trebuie spus că engine-ul jocului, intitulat Marmoset (deja aud chicoteli legate de ciocolata Milka) a fost construit special pentru acest joc, decizie cu două tăişuri. Pe de o parte, un engine construit în propria casă arată devotamentul producătorilor pentru creaţia respectivă şi face ca ei să cunoască până la ultimul bit ce se întâmplă în interiorul lui, astfel încât dacă apare o problemă ea poate fi remediată rapid. Pe de altă parte, un engine nou are nevoie întotdeauna de un proces considerabil de finisare şi optimizare, altfel se ajunge în cazuri dezamăgitoare cum ar fi Gothic 3 sau Crysis. Marmota Marmosetul acesta, pe lângă implementarea efectelor de tip PhysX, suportă prezenţa a peste 300 de personaje în acelaşi timp pe ecran, fiecare având AI-ul propriu şi comportament diferit. O performanţă considerabilă, dar cu ce cost?

Ei bine, 8Monkey (cine o fi având obsesii cu primatele?) şi-au făcut treaba şi la acest capitol. Jocul este optimizat, nu strălucit, dar suficient cât experienţa in-game să nu fie afectată. Pe un GeForce 8600 cu 512mb, alături de doar 2 Gb de Ram, jocul păstra o fluenţă acceptabilă chiar şi în scenele pline de combatanţi şi explozii, având detaliile setate aproape la maximum. Mi se pare că s-au inspirat din modelul Crysis Warhead, unde chiar dacă numărul de fps-uri scade vertiginos, engine-ul face în aşa fel încât să nu apară sacadări, ci doar un fel de încetinire a lucrurilor. Un plus important aici, se vede faptul că producătorii nu au aruncat o simplă portare a variantei de pe Xbox360, ci chiar ştiau ce fac. În plus, grafica e foarte frumos realizată, fiecare misiune fiind într-un alt timp al zilei, evidenţiat fiind de nişte culori extrem de inspirat alese, amintind de simţul estetic din Stalker şi Oblivion.

La capitolul sunet, lucrurile sunt din nou pozitive. Armele sună destul de realist, iar vocile sunt profesionist interpretate, fiecare individ vorbind pe limba sa, în funcţie de tabăra din care fac parte (există până şi diferenţa de accent între unionişti şi confederaţi). Coloana sonoră este în ton cu celelalte producţii de acest tip(rezonanţe simfonice, eroice). Nu am ce să reproşez, toată lumea şi-a făcut treaba.

Acesta este de altfel şi tonul concluziei. Darkest of Days este un joc în producţia căruia fiecare s-a achitat de sarcinile care i-au fost aduse. Nimeni nu a sclipit, nimeni nu a lenevit. Lucrurile sunt la locul lor şi funcţionează. Singurul aspect oarecum ciudat este că jocul nu are multiplayer, deşi ar fi putut fi create câteva moduri foarte interesante având în vedere mecanicile jocului. Poate că nu a fost timp, poate ca va urma într-un addon, rămâne de văzut. Cert e că 8Monkey Labs au vrut pur şi simplu să-şi deschidă uşa către lumea jocurilor, fără să o trântească de perete şi să se arunce în faţa tuturor. Dacă vor evolua şi vor căuta şi mai multă originalitate şi sclipire, s-ar putea să aibe un viitor mare. Dacă nu, se vor prăbuşi într-o simplă zi întunecată. Cea mai întunecată.