În dragoste, război şi jocuri este permis orice. Aşa că nu este de la sine înţeleasă reacţia de nedumerire a opiniei publice în faţa deciziei companiei Io Interactive de a aduce, prin Mini Ninjas, un omagiu (ce-i drept, ironic) culturii japoneze. Adevărul este că producătorii au făcut o schimbare cam radicală de registru când au trecut de la  matura serie de asasinate pe contract Hitman la povestioara uşurică în care trebuie încă odată să salvaţi lumea din calea răului etern. Cum vom vedea însă, diferenţele între cele două titluri nu sunt chiar aşa mari pe cât par, ci se traduc doar la nivelul unei superficialităţi accentuate, care nu face din Mini Ninjas tocmai jocul anului.

O doză Wasabi de şoc
În primul rând, Mini Ninjas este un joc destul de scurt, care nu vă va ocupa mai mult de o dimineaţă şi o dupamiază, chiar dacă vă ambiţionaţi să colecţionaţi totul. Din acest motiv, titlul nu face numeroase eforturi în a îşi justifica toate intrigile narative sau personajele, preferând să cadă în patima caracterelor-şablon, micuţii ninja cu personalităţi şi drumuri proprii foarte filozofice în viaţă. Ca în orice basm comprimat, vă treziţi în pielea mezinului, care nu poate pleca de la Dojo fiindcă nu şi-a terminat pregătirea. Hiro, ninja-ul în devenire, îşi va vedea însă în curând visul cu ochii, fiindcă cei cinci prieteni (”fraţi mai mari”), trimişi în călătoria iniţiatică de către maestru, întârzie să apară. Curând aflăm că motivul întârzierii nu este standul gratuit de limonadă din drum spre casă, ci un nou rău care ameninţă lumea, în persoana –ne aşteptam deja – unui Warlord Samurai Malefic. Folosindu-se de magia Kuji, el a reuşit să îşi alcătuiască o armată impresionantă dar cam lipsită de materie cenuşie din animăluţele insulelor japoneze, cu care ameninţă să distrugă lumea. Dar nu doar Warlord-ul este iniţiat în tainele magiei, ci şi eroul nostru Hiro, care din acest moment porneşte în misiunea de a îşi salva prietenii din ghearele răului şi de a elibera regnul animal din chinurile magice.

Demonstraţie de Ninjilisme
Să nu vă imaginaţi însă că odată ce v-aţi salvat prietenii, aceştia vor pleca cuminţi şi cu coada între picioare spre braţele primitoare ale maestrului. Din contră, ei se vor alătura cauzei voastre, astfel încât veţi putea de-a lungul jocului să vă nimiciţi inamicii nu doar cu o katana, ci şi cu un ciocan ameninţător, cu fluierul, arcul, suliţa sau mişcări smulse din benzile desenate X-Men. Chiar dacă numărul personajelor aduce o varietate binevenită în elementele de gameplay, majoritatea jucătorilor vor uita că mai există şi alte alternative înafară de Hiro. Aceasta fiindcă ceilalţi micuţi ninja sunt foarte pasivi în cut-sceneuri (a se traduce, lipsesc cu desăvîrşire) şi jocul nu vă forţează niciodată mâna să schimbaţi personajul. Inamicii giganţi, pe care în mod normal ar trebui să îi nimiciţi cu Futo, pot foarte bine să fie readuşi la forma lor blănoasă prin magii violente. Iar fătucii mânuitoare de suliţă, Kunoichi, extrem de eficientă împotriva pâlcurilor mari de soldăţei,  i se dă clasă prin aceeaşi serie de magii consistente. Și cum era de aşteptat, Hiro este singurul care poate să efectueze vrăji, astfel încât de cele mai multe ori el umbreşte personalitatea celorlalţi.
Vrăjile în sine sunt destul de numeroase şi se obţin progresiv, prin descoperirea atentă a unor altare în desişurile de bambus şi jertfirea unei anemone către spiritele benevolente ale pădurii. Ele variază de la şmecherii defensive, precum încetinirea timpului şi ridicarea de bariere naturale în faţa inamicilor, la arme de distrugere în masă în toată regula: precum duşuri de meteoriţi, furtuni cu fulgere sau clasicele bile de foc. Cea mai interesantă este însă capacitatea micuţului erou principal de a trece în lumea spiritelor, pentru a poseda animalele din natură. În pielea dihăniilor, inamicii nu vă pot detecta şi, în plus, dacă posedaţi vreun ursuleţ nemâncat, puteţi să faceţi ravagii printre samurai.
Împreună cu sistemul de furişare, această vrajă permite şi aplicarea a numeroase tactici de evitare sau anihiliare a inamicului, fapt prin care Mini Ninjas se aseamănă foarte mult cu predecesorul său spiritual menţionat la începutul articolului, Hitman. Producătorii au fost foarte atenţi la mediile din joc, proiectându-le astfel încât să permită rezolvarea oricărei infestaţii de samurai printr-o multitudine de metode. Ce mai, în multe situaţii veţi putea evita confruntarea cu totul. În altele veţi alege să săriţi în spatele inamicului bolborosind ameţitor o vrajă. Sau vă veţi năpusti în corturile inamice deghizat în urs panda, ca să pedepsiţi pe cei ce dorm la datorie. Din păcate, inamicii nu sunt niciodată destul de provocatori ca să vă incite la astfel de tactici sofisticate şi de multe ori vă veţi rezuma la a da frontal cu pumnul. Este atunci evident că Mini Ninjas devine de la un punct obositor.
Ar fi fost indicat ca producătorii să profite şi mai mult de empatia lui Hiro cu mediul natural şi să permită acestuia să posede păsări sau peşti imenşi. Acest fapt ar fi permis inventarea unor nivele zburătoare sau a unora sub apă, care să mai elimine din monotonia mersului şi căsăpitului de soldăţei turnaţi pe bandă. Ce e drept, jocul încearcă să se salveze prin scenele cu pălăria multi-funcţională, pe care Hiro o foloseşte fie pentru a vâsli pe apă, fie pentru a se da ca pe pârtie pe zăpezile tremurând a avalanşă. Aceste scene nu se împacă însă prea bine cu schema de control a jocului, nici cu camera cam ameţită de la sake şi vă recomand să închideţi ochii şi să scrâşniţi din dinţi ca să treceţi peste ele.
O altă metodă prin care jocul încearcă să alunge senzaţia de ”urât” a jucătorului este prin presărarea a tot felul de elemente colecţionabile prin vastele nivele. Acestea aduc un iz foarte RPG titlului, fiindcă plantele pot fi de exemplu folosite pentru crearea de poţiuni, iar bănuţii întâlniţi la tot pasul sunt daţi pe reţete alchimice noi. Ce mai, Hiro, ca orice erou D&D, înaintează chiar şi în nivel. Doar că îmbunătăţirile se fac automat şi de multe ori constă doar în mai multă energie Ki, necesară pentru vrăji şi mai multă viaţă. 

La fel de poetic ca un ikebana
Există totuşi un capitol la care Mini Ninjas nu are cum să plictisească. Acesta este cel artistic, unde producătorii s-au întrecut în ironii cât mai fine şi în decoruri Van-Gogh-iene. Io Interactive încearcă să confrunte toate himerele Occidentale cu realităţile Orientului, iar rezultatul este unul foarte comic şi la fel de savuros. Astfel, veţi zâmbi în faţa mimicii exagerate a mini-eroilor muţi, care reuşesc să îşi comunice idealurile şi personalitatea firavă chiar şi în lipsa capacităţii vorbirii. Veţi mustăci şi în faţa aerelor doxe ale tuturor bătrâneilor înţelepţi din joc, care vă fac capul calendar cu zicale între două reprize de tuse seacă.
Samuraii sunt pe atât de bătuţi în cap pe cât ar trebui să pară. Mereu îi veţi surprinde ciorovăindu-se într-o limbă la fel de neinteligibilă ca cea din universul The Sims. Și, deşi sunt parcă smulşi din garda personală a Împăratului Meiji, ei sunt extrem de laşi şi dezorganizaţi, preferând de multe ori să alerge panicaţi în cercuri în loc să vă confrunte. Singurul reproş pe care pot să îl aduc la adresa soldăţeilor este că toţi arată la fel, cu excepţia câtorva exacerbări cromatice. Chiar şi generalii inamici, precum şi reprezentanţii malefici ai Warlord-ului sunt parcă doar un cap de Darth Vader Lego pus pe un corp de burlan, contrastând puternic cu modelele delicate şi foarte fluide ale personajelor pozitive. 
Când vine vorba de plaiurile japoneze însă, producătorii ne lasă imaginaţia să zburde liberă, cu câmpuri de orez inundate de apă şi de lumina caldă a apusului, cu alei izolate sufocate în petale roz scuturate din pomi. Cu peşti Koi care înnoată portocalii sub plapuma de apă. Decorurile au ceva din liniştea clopotelor tibetane şi sunt complementate de o muzică pe măsură, la fel de meditativă şi profund orientală.
Și, când ţi-e lumea mai dragă, jocul îţi oferă cireaşa de pe tort, referinţe culturale foarte urbane care inundă aparenţa de mistic şi sacru. Un bun exemplu este prezenţa lui Shun, care pare copilul hiperactiv ce s-a uitat la prea multe desene animate. Alt exemplu, şi mai cu moţ, este cel al inamicului imens care vă dă de furcă cu... gaze. 

Aşchia nu sare departe de Bonsai
Mini Ninjas ar fi fost cu siguranţă un titlu apreciat, dacă ar fi reuşit să elimine măcar problemele de control. Multe de ele sunt generate de portarea leneşă a jocului de pe consolă. Precum, de exemplu, meniul radial pentru selectarea vrăjilor, care nu este niciodată suficient la numărul considerabil de şmecherii pe care le ştie Hiro. Inventarul este la fel de prost gândit, fiindcă secţiunile de creare a poţiunilor şi informaţiile despre personaj se accesează prin derularea unui pergament în lateral, acţiune la care nu doar că nu m-am gândit la începutul jocului, dar care s-a dovedit şi greoaie. Totuşi, pot trece cu vederea aceste elemente când mă gândesc doar la camera turmentată, care rareori îşi adaptează unghiul după poziţia personajului. Cele mai mari probleme pare să le aibă ochiul magic în spaţiile înguste, dar nu se înţelege el pera bine nici cu inamicii de tip boss imenşi, care ocupă tot ecranul.
Cea mai mare întrebare cu care rămâi însă când joci Mini Ninjas este de ce jocul nu are şi un mod cooperativ. Nivelele şi stilul alert al luptelor, precum şi abilităţile personajelor sunt ideale pentru acest mod de joc şi consider că şi identitatea personajelor ar fi avut de profitat de pe urma interacţiunii între doi jucători. Din păcate, titlul nu are suport multiplayer ci înfăţişează doar povestea acestui mic erou care brusc devine ”masculul alfa imbatabil” ce luptă singur împotriva tuturor. Și, oricât s-ar vrea Hiro de invincibil, realitatea este în final alta şi anume că producătorii, pentru a mări dificultatea jocului, apelează progresiv la vechiul truc al obiectelor generatoare de inamici, care nu pun titlul tocmai într-o lumină favorabilă. La un umor proaspăt, la decoruri atât de fine, ne-am aştepta ca Mini Ninjas să fie cizelat în fiecare aspect pe care îl oferă jucătorului. Dar, în final, titlul nu se remarcă decât ca o parodie. Un joc de suprafaţă, cu multe personaje de umplutură, cu o poveste prea puţin originală, în care universul japonez este mai mult pretextul decât contextul pentru o aventură savuroasă.