A fost o dată ca niciodată un regat pe nume Ardania. Era un tărâm nou apărut, plin de creaturi fantastice, de eroi, de palate impunătoare, de vrăjitori malefici şi de ruine misterioase. Cu câţiva ani în urmă, nişte trubaduri reuniţi sub numele de Cyberlore Studios au binevoit a ne spune felurite poveşti despre acea lume fantastică, istorii care însă au apus de mult. Timpul a tot trecut şi întunericul s-a lăsat peste Ardania, mulţi uitând de momentele petrecute alături de acele poveşti. Dar iată că vremurile se schimbă iar lumile vechi răzbat din nou la suprafaţă. Trubadurii s-au schimbat, se numesc 1C Company şi se spune ca vin din zone estice, foarte reci şi sunt amatori de o băutură ciudată numită vodcă, însă din spusele lor un lucru e sigur: regatul are din nou nevoie de voi.

După ce nenumăraţi regi au scris istorie şi au avut la activ nenumărate fapte de vitejie (după cum se cade oricărui rege într-o producţie fantasy) iată că se face că recent în Ardania...s-au terminat monştrii. Totuşi, cât timp vreţi să tot apară din piatră seacă, doar pentru a fi carne de tun (adică paloş) şi a-i umple pe alţii de glorie? Pe de altă parte, politica este mai rezistentă chiar şi decât creaturile malefice, aşa că vrând nevrând, exista un rege care trebuia să se impună supuşilor. Rămas însă fără obiectul muncii (doar nu era prost să se ocupe de bunăstarea cetăţenilor) se hotărăşte el aşa să aplice principiul enunţat de către înţelepţi în felul următor ”de voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Ordine pleacă imediat de la palat. ”Vrăjitori, regele are nevoie de monştri. Găsiţi urgent o soluţie.” Aceştia din urmă se supun rapid şi îi servesc maiestăţii sale pe însăşi tatăl tuturor demonilor, considerând probabil că acum are şi liderul o provocare pe măsură.

Nu gândiseră rău, cu excepţia faptului că demonul ajunge să folosească corpul regelui pentru a-şi curăţa măselele de pucioasa obţinută în urma călătoriei, iar apoi se instalează pe tronul său cât se poate de comod, fiindcă nu în fiecare zi îţi este oferită o ţara pe de-a gata. Primul său decret apoi introduce un multiculturalism de excepţie, imediat regatul începând să mustească de şobolani uriaşi, căpcăuni, animale sălbatice agresive, morţi umblători, balauri şi alte orătănii. Oamenii, mai conservatori din fire, îşi amintesc că totuşi acţiunea e doar o altă poveste fantasy, aşa că există cu siguranţă încă un ultim descendent ai regilor legendari, menit să cureţe tărâmul, să invite demonul să iasă la pensie, iar apoi eroul să devină o adevărată Maiestate.

Acesta este scopul pe care trebuie să-l urmăm în jocul de faţă, iar un aghiotant ne ia imediat în primire, înainte să ajungem să ne pierdem nobleţea şi nopţile prin taverne. Iniţial, bătrânul înţelept ne explică cum se guvernează un regat, iar noi ne dăm imediat seama că sistemul de joc este oarecum diferit de strategiile obişnuite. Unui rege nu-i este dat să alerge toată ziua bună ziua dând ordine, atâta vreme cât are o comodă sală a tronului. Aşa că producătorii au blagoslovit toate unităţile din joc cu inteligenţă şi independenţă. Fiecare omuleţ îşi vede de treaba lui, se plimbă pe unde are chef şi face ce-i dictează personalitatea. Este un sitem poate asemănător cu cel din city-buildere, cu diferenţa că în Majesty 2 nici măcar armata nu poate fi direcţionată în mod direct. De fapt nici nu avem armată ci doar eroi în căutarea aventurii şi care temporar îşi fac sălaşul în aşezarea noastră.

”Și atunci care mai e rolul meu?” se vor întreba viitorii regi şi regine. Ei bine, chiar dacă nu putem controla direct ceea ce vor face aventurierii, le putem totuşi ”sugera” o anumită acţiune folosindu-ne de singura şi cea mai eficientă resursă posibilă: feme...mă scuzaţi, banii. Astfel, putem poziţiona oriunde pe hartă un anume tip de steag, din cele patru disponibile (atac, apărare, primejdie, explorare), în funcţie de acţiunea pe care vrem ca oamenii nostri să o facă. Atribuim apoi o recompensă frumoasă pentru activitatea respectivă şi imediat vedem la lucru maşănăria capitalismului: eroul (sau eroii, in funcţie de cât de mare este suma) vine, face acţiunea şi este remunerat ca atare. Lucrurile însă nu se opresc aici. Pe măsură ce fondurile personale ale unităţilor cresc, ele vor simţi nevoia să-şi îmbunătăţească echipamentul şi vor începe să facă vizite pe la magazinul de poţiuni sau pe la fierar. Evident, fiecare îmbunătăţire îi va costa suficient de mult cât regatul să iasă mereu în profit. Și să te mai plângi de recesiune...

În rest, lucrurile se desfăşoară după modul clasic, noi trebuind să construim clădiri, să dezvoltăm tehnologii noi şi să ne asigurăm că şobolanii nu ne distrug totul. Da, aţi citit bine, şobolanii. Orice oraş care se respectă are canalizare, iar gurile de ieşire din aceasta sunt porţile raiului pentru micile vietăţi. Și uite aşa te pomeneşti că, înainte cu mult de contactul cu inamicul de pe hartă, oraşul îţi este decimat de nesimţiţii de chiţcani. Găurile din care ies aceştia nu pot fi distruse (spre deosebire de vizuinele celorlalte creaturi) şi cu cât avem mai multe clădiri cu atât mai mulţi apar. Totuşi, ca să nu ne aducă cu nervii la pământ, producătorii au inventat un sistem de experienţă pentru eorii de care vorbeam mai devreme. Astfel, orice legătură dată de aceştia le aduce puncte şi le îmbunătăţeşte calităţile, aşa că vânătoarea de amatori de caşcaval e numai bună pentru a avea o armată experimentată.

Jocul are şi singleplayer şi multiplayer, însă în ambele moduri, principiile sunt identice cu ce am enumerat mai sus. Diferenţa constă ca în modul online vă înfruntaţi cu jucători umani,  fiecare cu castelele şi eroii săi (dar paradoxal facând front comun în faţa şobolanilor şi a celorlalte creaturi nervozate de pe hartă), în timp ce în single există o poveste, iar adversarii se manifestă în mai multe moduri, de cele mai multe ori pline de haz. Deci atenţie! Ca să cucerim regatul, până să ajungem la marele tartore trebuie să îl caftim pe Regele Șobolan (care apreciază brânza de calitate şi se distrează fugărind pisici), să ne cerem partea de la vrăjitorul încăpăţânat cu antene parabolice pe castel (şi care dospise nişte bani în pivniţe), să-l răpunem pe căpcăunul somnoros sau să ne măsurăm cu împăratul morţilor. Iar acesta e numa începutul. Toate aceste misiuni (precum şi monologurile sfătuitorului nostru) sunt nişte critici foarte subtile la adresa societăţii şi conducătorilor ei de astăzi. Surprinzător, dar şi ruşii au omor, aşa că să le oferim o bilă albă la acest capitol.

Dar de bine ce le-am oferit-o trebuia ca ei să-şi dea şi-n petec. De la hohote de râs ajungem la vaiete de plâns atunci când după primele misiuni dificultatea creşte exagerat de mult (şi prietenii noştri estici cam au antecedente, vezi ce au făcut confraţii lor prin expansionurile de Heroes 5). Poate că s-a vrut a fi o provocare pentru ca oamenii să nu considere Majesty 2 un joculeţ casual, însă dacă jocul brusc devine foarte greu, parcă nu mai ai niciun chef de veselie. Aceasta pare a fi singura scăpare majoră a jocului. Desigur, cu un patch de echilibrare lucrurile se pot schimba uşor şi aşteptăm un gest de bunăvoinţă în acest sens.

În final trebuie spus că jocul se prezintă frumos. Culorile graficii sunt specifice genului, animaţiile sunt bine realizate, iar optimizarea de calitate. Coloana sonoră este în temă, iar vocile sunt profesionist realizate (în special cele ale personajelor negative). Jocul face o impresie bună, dar pe de altă parte nu inovează în nimic. E de admirat totuşi munca care s-a depus pentru a aduce la viaţă un clasic, aşa că nu mai rămâne de cât să spun că merită încercat. Iar cu asta eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea aşa.