Orice experienţă are mai mult farmec dacă este savurată cu alţii. Acest adevăr universal este unul din multele motive pentru care jocurile au evoluat nu doar spre un multiplayer mai robust, dar şi spre mecanisme cooperative impresionante. Red Alert ne-a surprins cu misiunile destinate pentru doi jucători. Titluri de strategie online precum Battleforge combină în modul cooperativ până la 12 jucători, iar shootere precum Left 4 Dead ne-au demonstrat cum camaderia în patru poate învinge Apocalipsa adusă de zombie. Totuşi, nimic nu se compară cu magia triunghiului. Folosit în majoritatea operelor de teatru pentru exacerbarea conflictului, triunghiul este la fel de eficient utilizat în jocuri  pentru a înfăţişa personaje care se complementează la perfecţie. O ştim încă din titluri vechi de platformă, precum The Lost Vikings.

Sfânta Treime
O ştim şi din titluri noi. Acum, aceeaşi formulă de succes este aplicată în Trine, un platformer fantasy de nouă generaţie, hipnotizant nu doar prin atmosferă, ci şi prin grafica de excepţie. Povestea titlului este foarte simplă, schiţând obişnuitul clişeu cu (anti-)eroi care sunt forţaţi de circumstanţe să se alieze. Primejdia  comună este reprezentată ca de multe alte ori de hoardele de morţi vii, puşi pe şotii. Și singurii care pot să extermine plaga morţii permanente sunt cele trei personaje anticipate: un cavaler, un magician şi o hoaţă, uniţi de puterea unui singur artefact puternic, Trine-ul. Ei vor urma un traseu  întâmplător pe o hartă smulsă parcă din cărţile lui Tolkein şi se vor război cu armate interminabile de scheleţi, în căutarea sursei blestemului.
Majoritatea puzzle-urilor profită de engine-ul fizic al jocului, şi depind exclusiv de puterile fiecărui personaj în parte. Cu alte cuvinte, aproape toate provocările pot fi rezolvate cu oricare din cele trei personaje. Cel puţin cu magul sau cu hoaţa, sigur. Aceasta pentru că vrăjitorul poate invoca obiecte, de la cutii metalice la platforme plutitoare, prin care poate accesa zone situate la înălţime, sau poate depăşi prăpăstii aparent impasibile. Hoaţa pe de altă parte dispune de un arc cu săgeţi cu care îşi poate omorî eficient inamicii şi de o frânghie pe care o poate ataşa de majoritatea suprafeţelor, pentru a se balansa între platforme. Spre finalul jocului, ea va mânui şi săgeţi în flăcări, pe care le va folosi pentru a lumina diferitele grote. Personajul feminin din trio este cel mai versatil, deoarece combină foarte bine atât elemente de ofensivă, cât şi mijloacele de rezolvare a puzzle-urilor. Vrăjitorul  pe de altă parte nu poate să distrugă inamicii decât prin invocarea directă a obiectelor direct deasupra capului lor, fapt imposibil de realizat când scheleţii se deplasează agitaţi spre tine. Cât despre cavaler, el este tank-ul grupului, având o rezistenţă considerabilă şi o mobilitate extrem de scăzută. El este cel mai puţin dezirabil caracter în puzzle-uri şi mereu folosit în lupte. Noroc că jocul permite schimbarea personajelor instantaneu, doar unul fiind vizibil în joc la un anumit moment din timp (nu sunt toate trei prezente concomitent, ca în alte platformere puzzle). Astfel, trecerea de la un personaj la altul în timpul acţiunii va deveni aproape un reflex de adaptare la diferitele situaţii.

Doesn’t play well with others
Din păcate, aceeaşi adaptare facilă face din modul cooperativ al jocului ceva mai puţin savuros decât ar fi fost posibil. În orice moment în Trine, prin conectarea mai multor controllere la porturile USB ale calculatorului personal  pot să se distreze până la trei jucători diferiţi. Combinarea abilităţilor celor trei face jocul mult mai interesant, mai ales când jucătorul care controlează cavalerul rămâne mereu în urmă şi trebuie ajutat de ceilalţi pentru a trece cu bine puzzle-urile. Din păcate, jucătorul de la tastatură poate încă şi în coop să schimbe personajele între ele, fapt enervant mai ales în doi jucători. În acest mod, un personaj rămâne mereu pe dinafară şi, dacă jucătorul vrea să îl acceseze, ar putea să treacă din greşeală prin personajul celuilalt jucător, care va fi schimbat automat. Dacă voi staţi la adăpostul unei platforme şi coechipierul se luptă cu scheleţii undeva dedesubt, această mişcare nu ar fi una foarte plăcută, nici prea inspirată. Ca să nu mai menţionăm că exact prin acelaşi mecanism de schimbare a personajelor ar putea fi trecute toate puzzle-urile şi în modul cooperativ, ofilind tocmai farmecul cooperării. Noroc că  mai mulţi jucători găsesc şi alte moduri să se distreze, cum ar fi să îşi joace feste, să se arunce unii pe alţii în ţepi şi prăpăstii, sau pur şi simplu să exploreze modurile de operare ale diferitelor pârghii, roţi sau maşinării.

Între trei, nu faci ce vrei
Și întradevăr, design-ul nivelelor din Trine lasă foarte mult loc pentru explorare. Parcurgerea lor nu necesită un coeficient de inteligenţă de geniu, dar colecţionarea tuturor poţiunilor cu experienţă este mult mai dificilă. Acumularea acestora merită însă în totalitate, fiindcă punctele de experienţă oferă jucătorilor acces la noi abilităţi, care la rândul lor fac accesarea locurilor de interes mai uşoare.
 Sistemul de înaintare în nivel este foarte rudimentar, dar se dovedeşte suficient pentru a dicta ritmul jocului. Nu acelaşi lucru se poate spune despre  inamici, care nu ies niciodată din rutina scheleţilor supăraţi cu săbiuţă şi a celor supăraţi cu arcuri. La cât sunt de nervoşi săracii, singura tactică pe care o pot aplica este sufocarea numerică. Și mişcarea aceasta o aplică îndârjit, apărând din senin în locuri predefinite de spawn, de unde curg ca robinetul până le storci toată vlaga. Mai dubios este modul în care scheleţii care stau să cadă execută salturi de Michael Jordan peste platforme, când tu, ca jucător, eşti nevoit să respecţi regulile fizice realiste ale jocului. Mă rog, deasupra lor mai şade doar un boss la fel de mâhnit, care câteodată este tot un schelet, altădată este un fel de Murloc a la World of Warcraft supradimensionat.
Și puzzle-urile devin după un punct obositoare, prezentând aceleaşi metode de soluţionare în toate cele 16 nivele ale jocului.  Poate că pârghiilor, balansoarelor şi balanţelor li s-ar fi adăugat foarte frumos şi nişte scripeţi, sau câteva puzzle-uri mai puţin fizic-intensive. În situaţia curentă însă, de la un punct nu poţi decât să aştepţi să termini nivelul mai repede, convins că jocul nu mai are nimic de oferit. Și totuşi, surpriza cea mai mare o reprezintă finalul, presat de timp, în care nivelul lavei creşte sub tine şi tu trebuie să schimbi personajele rapid pentru a înlătura obstacolele, pentru a urca sus, la adăpostul platformelor superioare. 

Trei-de
Există un element în Trine care nu oboseşte niciodată spiritul (mai mult sau mai puţin) sensibil al jucătorului. Acesta este grafica, superioară majorităţii platformerelor întâlnite până acum. Sigur, cred că în Bionic Commando Rearmed am întâlnit modele ceva mai detaliat descrise, dar nicăieri nu am văzut în tilturile indie decoruri la fel de amănunţit create, explodând cu lumini blânde şi texturi calde. Universul fantasy se şi pretează la o înfăţişare savuroasă, iar jocul profită de tematică, aruncându-ne în retină căsuţe verzui de hobiţi, ciuperci lucioase supradimensionate, munţi de lavă şi de comori, precum şi unghiuri care părăsesc 2D-ul în favoarea unui 3D neaşteptat în momentele cheie ale jocului.
Cum era de aşteptat şi muzica învăluieşte universul Trine cu vraja fantasmagorică a lumilor mistice. Instrumentele dictează elegant visele eroice ale protagoniştilor, deşi am avut momente în care am simţit nevoia unei voci care să adauge puţin fior pădurilor centenare. Am remarcat în schimb că vocile şi efectele din joc sunt mai puţin îngrijite. În primul rând, nici una din vocile personajelor nu reuşeşte să rămână constantă în ton, oscilând între glume inocente şi tonuri de saga vikingă. Fiindcă replicile şi aşa sunt puţin numeroase, vocile ar fi fost singurele care ar fi putut contura cât de cât personalitatea personajelor, care din cauza inconsistenţei tonale însă, rămâne foarte gri. În al doilea rând, multe din interacţiunile cu elementele din mediu mi s-au părut foarte mute, fie că am remarcat lipsa sunetului de paşi pe metal, sau absenţa unor scârţâituri care ar fi adăugat savoare operării mecanismelor. Singura care mi-a plăcut a fost vocea naratorului, care pare că povesteşte ca un bătrânel sfătos un basm cu tâlcuri adânci.
În concluzie, deşi nu are adâncimea unui titlu precum Braid şi nici ingeniozitatea puzzle-urilor elastice din World of Goo, Trine rămâne distractiv şi are mult de câştigat prin modul cooperativ pentru care multe alte jocuri asemănătoare nu sunt adaptate. Dacă producătorii ar încerca printr-un patch să rafineze câteva elemente restrictive de gameplay şi dacă povestea s-ar complica pe mai multe planuri mai puţin clişeistice, Trine ar fi fără doar şi poate un titlu de excepţie.